Dumitru Gorzo – artist cu vârf și îndesat
Alături de cursanții mei de la Școala Populară de Arte și Meserii Ion Românu Reșița, am avut privilegiul nu doar să-l cunoaștem pe artistul Dumitru Gorzo, ci și să intrăm în lumea sa.
Gorzo ăsta ….mare figură….dat dracului, ce mai!
Cica tre „să vorbim la galeria din New York ce îl reprezintă, pentru a primi aprobare să-i fotografiem lucrările”. „Să vedem dacă se poate, când se poate”, mi s-a spus.
La auzul acestor vorbe, am zis că e ditamai fitzosu. Gorzo ăsta!
Îl sun emoționat și umil ca ăla din provincie, și îl rog să ne dea voie să mergem la muzeul să facem poze lucrărilor. El întreabă : „- Când vreți să veniți?” eu zic :”- Miercuri că atunci avem curs!” și el raspunde : „-Păi nu veniți joi, că voi fi și eu !”
Eu … mască, fără replică. Adică ditamai Gorzoul, vrea să vină la provincie la niște începători fotografi, să ne și cunoaștem ???? WTF ? Ireal.
Joi.Muzeul Banatului. Ce să vezi? Gorzo „glumos”, cu poantele la el, ne dezvăluie încet încet părticele din lumea lui. Rectific : lumea din capu` lui!
Ne povestește în detaliu izvoarele lui de inspirație, lumea satului și vechile obiceiuri ce l-au inspirat, dezvăluindu-și fără să vrea părticele din el, din copilăria lui, ce i-au marcat creșterea și formarea lui ulterioară, în special ca artist, dacă citești printre rânduri.
Atât eu, cât și cursanții mei, profund marcați dar și mișcați de această întorsătură a situației cu Gorzo, primim și cireașa de pe tort. Ne zice : „Eu sunt la Universalul Vechi o perioadă. Nu vreți să veniți să vedeți ce fac acolo, mai povestim?”
Venim cum să nu!
Luni ne-am și dus!
Este o onoare să cunoști un artist contemporan, dar a fost un privilegiu inegalabil, pentru mine cel puțin, să intrăm în lumea lui Gorzo.
Să asist la crearea unor lucrări, să văd cum, pur și simplu, se nasc în fața mea, să urmăresc întreg procesul creativ de la prima linie până la pânza finală, să observ fără să îmi propun asta, mimica, grimasele, ticurile, tehnica, a fost pentru mine ca o evadare din lumea conștientă.
Cărbunii lui Gorzo (ce ne-a mărturisit că sunt facuți la noi, la Reșița) erau peste tot : pe jos, pe față, pe haine, pe hârtie, chiar și pe mine. Zgâriau hârtia, scrâșneau, foșneau, săreau, pluteau ….
Să văd cum îi zboară gânduri și cum îi veneau idei, atunci când i se ridica ușor o sprânceană și imediat tresăreau ambele sprâncene în sus, pesemne că era bună ideea. Instantaneu începeau brațele să-i danseze pe cartoanele alea, scrijelindu-le când agresiv, când domol.
În funcție de cât de încrâncenați îi erau demonii, cât de mare era dorința lui de răzbunare, cât de inovatoare era ideea sau cât de tare era pasiunea, dorința, Gorzo mângâia sau scrijelea cu cărbunele foaia de hârtie.
Ciudată chestie !! Există cumva o antiteză în pesonajul Gorzo.
E precum antiteza cărbune/hârtie, ce mi se pare fascinantă la artiștii ăștia, cu capu-n nori, la fel ca la noi fotografii întuneric/lumină. Antiteza asta, ziceam, cumva se regăsește în el.
Funny la fizionomie și ilustru de la sub chelie 😉 , cu glume la purtator, sociabil, sau cel puțin așa a fost cu noi, senin cumva ca foaia de hârtie, dar când lua cărbunele în mână, Gorzo se transforma.
Începea cu linii generoase domoale, și pe măsură ce cumva intra în transă, în lumea lui, liniile deveneau scurte, apăsate, dure. Curbele line deveneau prăpăstii adânci, peste care trecea de multe ori cu cărbunele până negrul devenea negru dureros.
„Cicatricile explodau” la fiecare apăsare pe hârtia albă, lăsând pradă gravitației praful de cărbune. Și știi cum se auzeau? Știi cum se aude cărbunele când se sparge strat cu strat de la presiune? Cam ca atunci când pocnește în foc !!!
Buzele-i erau mai tot timpul închise, tensionate și periodic ochii i se micșorau voit cumva pentru a focaliza și defocaliza imaginea, parcă pentru a vedea cumva ori imaginea de ansamblu, ori detalii numai de el simțite. Din când în când sufla puternic peste lucrare eliberând „spiritul cărbunelui”, praful, de prin craterele create de fiecare scrijelitură ce îl țineau captiv între straturile suprapuse de negru dureros.
În schimb la acuarele sau ce-or fi alea colorate se schimbă tehnica și mimica lui Gorzo. Era ca un dans al pensulei pe pânză, suav, lin, de multe ori punctat, adică cercuri cu raze mari căt pensula.
Nu mai era atâta încrâncenare ca la cărbune. Și colorat ! Contrastant ! Da, ăsta cred că e cuvântul potrivit !
Și Gorzo mai senin!
Îl priveam și mă gândeam : ce norocos sunt ! De când m-am apucat de foto îmi doream să fotografiez un artist „în chinurile facerii”.
Acum am făcut-o! Fără regie, fără intervenții! Fiecare a facut ce știa mai bine ! Fiecare în lumea lui!
Mulțam fain, Maestre!!!
La un moment dat întinsese role lungi de hartie pe care începuse să-și verse figurile ce-l „bântuie”.
Cursanții mei făceau și glume. „Ce o ieși ? Parcă văd că la final vom fi noi cum ne vede Gorzo !!” a zis cineva.
Am zăbovit ceva vreme acolo. L-am urmărit, l-am studiat. Cred că și el pe noi, dar mai cred că i-a placut de noi, altfel precis nu ne suporta atât.
Se înserase iar Gorzo ne-a propus sa vedem ceva ce nu mulți vor vedea. Altă cireașă de pe tort! „Universalul lui” noaptea.
„Stingem becurile, stați câteva secunde cu ochii închiși, acum deschideți-i !!! ” Ce păcat că nu putem prinde asta și pe cameră !!! , zice Gorzo”
„Cum să nu ?!?” zic. Și iată !!
Așadar a transformat Gorzo ăsta universalul vechi într-o navă expoziție ce plutește în ape internaționale !
